Uite un link despre cum se face jurnalism în România:
http://www.curentul.ro/2009/index.php/2009111036663/Actualitate/Rosca-Stanescu-si-Bogdan-Chirieac-santaj-la-seful-ANI.html
10 noiembrie 2009
25 octombrie 2009
Cea mai fericită fată din lume
Nu fac nici un secret, urăsc filmele româneşti post revoluţionare, indiferent câte premii ar lua p-afară. Le găsesc deprimante, obositoare, snoabe şi plictisitoare. Aseară, premiera la HBO: Cea mai fericită fată din lume, începe cu imaginea unei fete dolofane, întinsă pe bancheta din spate a unei Dacii combi roşie, imagine care rămâne preţ de câteva minute în care fata nu face nimic, doar stă. La volan, tatăl în maiou, iar în dreapta mama fetei. Camera se mută in spate, se vede şoseaua şi maşini noi depăşind, iar eu răsuflu uşurată că nu e un film despre Epoca de Aur, care să ne reamintească tuturor cât de imbecili, umili, căcăcioşi şi laşi am fost 40 de ani.
Mă irită că drumul se parcurge în timp real, adică sunt filmaţi pe parcursul a vreo 2 km, dupa care opresc la o benzinărie. Tăcute, mama şi fiica intră în budă şi-şi schimbă hainele de drum, în fustă si bluză fata şi taior deux pieces, mama. Şi această operaţiune, e la fel fimată, în timp real: dat jos haine de drum, îmbrăcat haine de duminica. Ies afară, mama scoate un umeraş cu o camaşă albă care călătorise atârnată de mânerul din spate, tatăl se spreiază la subraţ peste transpiraţie se-nţelege, ia cămaşa, cravata şi pornesc iar. Vad numarul maşinii, e de Hunedoara; îmi imaginez cum poate să pută sprayul ăla la subsioara nespălată din Hunedoara.Totuşi, găsesc iar că gestul e tipic românesc, tipic celor care conduc în maiou, care intră în supermarket la bustul gol şi-n şlapi.
În sfâşit, familia intră în capitală, vor să parcheze undeva, dar un agent îi pune să ocolească clădirea, se mai târâie prin trafic, claxoane: Lasă-mă să ies şi eu. Parchează, coboară, vreau să schimb canalul, dar ceva mă ţine: intenţionez să scriu despre asta, iar dacă nu mă uit, o să pot scrie doar cât de tare m-am plictisit până acum. Ajung lângă nişte oameni care filmează un strâmb care zice: Sunt din Călăraşi, stau lângă această maşină pe care a câştigat-o: SUBSEMNATUL, adică el, strâmbul.
Mama işi împinge fata de la spate, o prezintă unuia din echipa de filmare: ea e Frăţilă Delia din Gioagiu Băi. Omul ia fata şi o duce într-o rulotă, unde pe o canapea moţăie o grasă: hai fă fata asta, zice omul şi iese. Grasa se uită la fată şi decide să o spele pe cap în chiuveta minusculă, sub un duş care abia curge. Intră şi mama fetei: s-a spălat azi dimineaţă şi am şi aranjat-o eu la păr. Fata are parul cam până la umeri şi mă-sa ii umflase părul cu peria. Grasa o spală totuşi, o piaptănă tinereşte şi-o conduce afară, unde o trimite iar la echipa de filmare. De-acolo o ia iar tipul ce părea să fie şeful şi-o bagă in altă rulotă, cică la machiaj. Vine şi mă-sa. Încep să se certe, deduc că părinţii vor să vândă maşina fetii, maşină câştigată la o promoţie la suc, cu trei etichete trimise. Fata nu vrea, mama insistă cum că ar fi discutat şi s-ar fi înţeles de-acasă: facem pensiune, ca să trăim şi noi bine, că destul am muncit toată viaţa şi-am suferit şi m-am sacrificat pentru tine, că te-am crescut şi am făcut totul pentru tine. Fata e îmbufnată: cine te-a pus? de ce nu m-ai dat la casa de copii, de ce-mi arunci că m-ai crescut? Femeia se enervează: obraznico, cum vorbeşti aşa cu mine, vezi că acuşi te pocnesc!Intră aceeaşi grasă, de data asta cu o pălărie pe cap, mama işi face vânt cu evantaiul, plină de draci. Fata este machiată, pudrată şi dusă iar pe platou, cu textul în mână, regizorul sau ce-o fi fost ăla, o învaţă cum să joace: Delia, urci în maşină, dai aşa ca fetele cu mâna la sprânceană în oglindă şi spui textul, după care bei cât mai mult din sticla de suc, ai înţeles? Fata îngână un Da timid, urcă în maşină, trece cochetă degetele pe langă ureche, după care spuen textul pe care aveam să-l mai aud de 30 de ori în restul filmului: Mă numesc Frăţilă Delia Cristina şi sunt cea mai fericită fată din lume. Am trimis 3 etichete de Bibo Suc (ceva de genul) şi am câştigat acest superb Logan Break. Deşurubează capacul unei sticle cu conţinut portocaliu, spreiată in prealabil cu o pompiţă ca să pară aburită de rece ce e şi bea, timp în care i se strigă: Bea, bea, bea! Înşurubează capacul, după care se uita la cameră şi zice: Trimite şi tu!Stop, ţipă regizorul, căci fata ar fi trebuit să dea cheie maşinii şi să pornească. Fata nu are permis zice mama, echipa decide să repete scena şi să impingă maşina.
De aici, scena se repetă obsesiv, de nenumărate ori, ba n-a băut destul, ba n-a zâmbit, ba clientul promoţiei observa că fata are mustaţă şi trebuie epilată. Fata se irită, grasa blondă constată: pizda mă-sii, s-a-nroşit, aleargă şi aduce gheaţă.
Apare tatăl, care condus de anume Costel, a găsit client la maşină. Are o servietă din care scoate contractul şi printre numeroasele reluări de scenă, il vâră fetei sub nas: semnează-mi şi mie contractul ăsta. Fata refuză îmbufnată, echipa se crizează că sunt în întârziere, înjură cu toţii: pizda ma-sii, pula mea.
Părinţii fetei se ceartă pe o bancă, bărbatul face pe cocoşul: tu să nu te bagi, lasă că vorbesc io cu ea. Ea îl face beţiv, el o repede. Filmarile se opresc, nu e bună locaţia, trebuie mai mult trafic şi o clădire nouă în fundal. Se înjură şi se presară puli şi pizde, fata se ascunde să fumeze. Revine, o reperează taică-său, flutură iar contractul şi începe munca de lămurire: Nu vrei tu să trăim şi nou mai bine, mă? După câte am fâcut pentru tine, ca să-ţi fie ţie bine, să mănânci tu ce e mai bun când io mă mulţumeam cu o coajă de pâine şi ce se mai nimerea pe masă, fumam Carpaţi cu filtru, imi luam o pereche de pantaloni o data la doi ani, ca să ai tu rechizite, creioane şi carioce şi acuma îmi faci tu d-astea? Te-am spălat la cur de căcat, măăă! Fata ţine capul în jos, încăpăţânându-se să refuze: vreau şi io maşina tati, că nu e corect, eu am câştigat-o, vreau s-o ţin măcar un an, că am vorbit si cu Cornelia şi-am zic că mergem la mare cu maşina mea. Mizerabilul de tată se abţine cu greu să-şi arate disperarea: Mai fată, mă...Dar tu crezi că io şi mă-ta iţi vrem răul? Păi maşina asta se devalorizează peste un an, n-o mai poti vinde decât la jumate de preţ. Chiar şi o zi dacă o ţii, e deja second hand. Fata, nu şi nu. El se înfurie, bagă contractul in geantă: ştii ceva? ia-ţi maşina şi spală-te pe cap cu ea. Te descurci, dar la mine-n casă, nu mai ai ce căuta! Pleacă, fata plânge. O cheamă iar la filmare, nimeni nu pare să ştie ca ea nu poate de fapt să zâmbească. O chinuie în continuare. În următoarea pauză, se duce şi semnează constractul, după ce negociază la sânge 2.400 de Euro: ca să stau şi io liniştită la facultate. Obţine şi ea o mică victorie după care filmul se termină.
Mă lasă scărbită, indurerată, deprimată, plină de furie. Dacă pe parcursul nesfârşitelor parlamentări între părinţi şi fiică, simţeam nevoia puerilă să-i strig fetei: nu semnaaaaaaa, nu semnaaaaaaaa, ca la cinema când eram mică, după ce s-a terminat, îmi venea să-mi trag palme că m-am uitat, ştiind că într-un fel sau altul voi fi dezamăgită, că ziua minunată ce-o petrecusem în Padurea 1 Mai se dusese pe copcă învăluită în imaginea deprimantă a unor jeguri de oameni, care nu e deajuns că există şi-i vedem la fiecare pas, dar se mai şi găseşte câte-un deştept să facă şi filme despre ei, să-ţi bage în ochi exact nimicnicia pe care tu te străduieşti s-o eviţi în viaţa de zi cu zi, pentru că n-ai nimic în comun cu ea şi nici nu vrei să ai.
În general, puţinele filme româneşti pe care le-am văzut până la capăt, m-au scârbit, mi-au întinat sufletul şi mintea cu mizeriile umane şi morale, cu putregaiul societăţii româneşti, de la curve şi peşti, la copii bătuţi, avorturi, ţigănie, tâlhari, hoţi, manelişti. Aş spune ca filmele pe care le produce o naţiune, reflectă insăşi spiritul acesteia, în concluzie, spiritul românesc e de departe mai trist decât al oricărei naţii, e spiritul unui bolnav de cancer în fază terminală. Noi nu putem şi nici nu vrem să trecem peste fatalitate, tristeţe, mizerie, cum nu puteau nici cineaştii ruşi să nu bage măcar un cadru cu mesteceni şi noroi în filmele lor.
Trăim atârnaţi intre două lumi: aceea a trecutului de care ar trebui să ne fie ruşine şi nu ne este şi cea a prezentului, cu tot ce are el grotesc şi bolnav . Facem filme despre mizeria umană trecută şi prezentă, din snobism şi de complexaţi ce suntem: dacă tot suntem priviţi ca nişte ciumaţi, măcar să le-arătăm străinilor cât suntem de talentaţi. Şi străinii ne premiază, poate pentru singurul motiv că n-au întâlnit încă nicăieri până la noi mizeria în stare pură, ridicată la rang de artă cinematografică.
Care m-am sictirit,
Mă irită că drumul se parcurge în timp real, adică sunt filmaţi pe parcursul a vreo 2 km, dupa care opresc la o benzinărie. Tăcute, mama şi fiica intră în budă şi-şi schimbă hainele de drum, în fustă si bluză fata şi taior deux pieces, mama. Şi această operaţiune, e la fel fimată, în timp real: dat jos haine de drum, îmbrăcat haine de duminica. Ies afară, mama scoate un umeraş cu o camaşă albă care călătorise atârnată de mânerul din spate, tatăl se spreiază la subraţ peste transpiraţie se-nţelege, ia cămaşa, cravata şi pornesc iar. Vad numarul maşinii, e de Hunedoara; îmi imaginez cum poate să pută sprayul ăla la subsioara nespălată din Hunedoara.Totuşi, găsesc iar că gestul e tipic românesc, tipic celor care conduc în maiou, care intră în supermarket la bustul gol şi-n şlapi.
În sfâşit, familia intră în capitală, vor să parcheze undeva, dar un agent îi pune să ocolească clădirea, se mai târâie prin trafic, claxoane: Lasă-mă să ies şi eu. Parchează, coboară, vreau să schimb canalul, dar ceva mă ţine: intenţionez să scriu despre asta, iar dacă nu mă uit, o să pot scrie doar cât de tare m-am plictisit până acum. Ajung lângă nişte oameni care filmează un strâmb care zice: Sunt din Călăraşi, stau lângă această maşină pe care a câştigat-o: SUBSEMNATUL, adică el, strâmbul.
Mama işi împinge fata de la spate, o prezintă unuia din echipa de filmare: ea e Frăţilă Delia din Gioagiu Băi. Omul ia fata şi o duce într-o rulotă, unde pe o canapea moţăie o grasă: hai fă fata asta, zice omul şi iese. Grasa se uită la fată şi decide să o spele pe cap în chiuveta minusculă, sub un duş care abia curge. Intră şi mama fetei: s-a spălat azi dimineaţă şi am şi aranjat-o eu la păr. Fata are parul cam până la umeri şi mă-sa ii umflase părul cu peria. Grasa o spală totuşi, o piaptănă tinereşte şi-o conduce afară, unde o trimite iar la echipa de filmare. De-acolo o ia iar tipul ce părea să fie şeful şi-o bagă in altă rulotă, cică la machiaj. Vine şi mă-sa. Încep să se certe, deduc că părinţii vor să vândă maşina fetii, maşină câştigată la o promoţie la suc, cu trei etichete trimise. Fata nu vrea, mama insistă cum că ar fi discutat şi s-ar fi înţeles de-acasă: facem pensiune, ca să trăim şi noi bine, că destul am muncit toată viaţa şi-am suferit şi m-am sacrificat pentru tine, că te-am crescut şi am făcut totul pentru tine. Fata e îmbufnată: cine te-a pus? de ce nu m-ai dat la casa de copii, de ce-mi arunci că m-ai crescut? Femeia se enervează: obraznico, cum vorbeşti aşa cu mine, vezi că acuşi te pocnesc!Intră aceeaşi grasă, de data asta cu o pălărie pe cap, mama işi face vânt cu evantaiul, plină de draci. Fata este machiată, pudrată şi dusă iar pe platou, cu textul în mână, regizorul sau ce-o fi fost ăla, o învaţă cum să joace: Delia, urci în maşină, dai aşa ca fetele cu mâna la sprânceană în oglindă şi spui textul, după care bei cât mai mult din sticla de suc, ai înţeles? Fata îngână un Da timid, urcă în maşină, trece cochetă degetele pe langă ureche, după care spuen textul pe care aveam să-l mai aud de 30 de ori în restul filmului: Mă numesc Frăţilă Delia Cristina şi sunt cea mai fericită fată din lume. Am trimis 3 etichete de Bibo Suc (ceva de genul) şi am câştigat acest superb Logan Break. Deşurubează capacul unei sticle cu conţinut portocaliu, spreiată in prealabil cu o pompiţă ca să pară aburită de rece ce e şi bea, timp în care i se strigă: Bea, bea, bea! Înşurubează capacul, după care se uita la cameră şi zice: Trimite şi tu!Stop, ţipă regizorul, căci fata ar fi trebuit să dea cheie maşinii şi să pornească. Fata nu are permis zice mama, echipa decide să repete scena şi să impingă maşina.
De aici, scena se repetă obsesiv, de nenumărate ori, ba n-a băut destul, ba n-a zâmbit, ba clientul promoţiei observa că fata are mustaţă şi trebuie epilată. Fata se irită, grasa blondă constată: pizda mă-sii, s-a-nroşit, aleargă şi aduce gheaţă.
Apare tatăl, care condus de anume Costel, a găsit client la maşină. Are o servietă din care scoate contractul şi printre numeroasele reluări de scenă, il vâră fetei sub nas: semnează-mi şi mie contractul ăsta. Fata refuză îmbufnată, echipa se crizează că sunt în întârziere, înjură cu toţii: pizda ma-sii, pula mea.
Părinţii fetei se ceartă pe o bancă, bărbatul face pe cocoşul: tu să nu te bagi, lasă că vorbesc io cu ea. Ea îl face beţiv, el o repede. Filmarile se opresc, nu e bună locaţia, trebuie mai mult trafic şi o clădire nouă în fundal. Se înjură şi se presară puli şi pizde, fata se ascunde să fumeze. Revine, o reperează taică-său, flutură iar contractul şi începe munca de lămurire: Nu vrei tu să trăim şi nou mai bine, mă? După câte am fâcut pentru tine, ca să-ţi fie ţie bine, să mănânci tu ce e mai bun când io mă mulţumeam cu o coajă de pâine şi ce se mai nimerea pe masă, fumam Carpaţi cu filtru, imi luam o pereche de pantaloni o data la doi ani, ca să ai tu rechizite, creioane şi carioce şi acuma îmi faci tu d-astea? Te-am spălat la cur de căcat, măăă! Fata ţine capul în jos, încăpăţânându-se să refuze: vreau şi io maşina tati, că nu e corect, eu am câştigat-o, vreau s-o ţin măcar un an, că am vorbit si cu Cornelia şi-am zic că mergem la mare cu maşina mea. Mizerabilul de tată se abţine cu greu să-şi arate disperarea: Mai fată, mă...Dar tu crezi că io şi mă-ta iţi vrem răul? Păi maşina asta se devalorizează peste un an, n-o mai poti vinde decât la jumate de preţ. Chiar şi o zi dacă o ţii, e deja second hand. Fata, nu şi nu. El se înfurie, bagă contractul in geantă: ştii ceva? ia-ţi maşina şi spală-te pe cap cu ea. Te descurci, dar la mine-n casă, nu mai ai ce căuta! Pleacă, fata plânge. O cheamă iar la filmare, nimeni nu pare să ştie ca ea nu poate de fapt să zâmbească. O chinuie în continuare. În următoarea pauză, se duce şi semnează constractul, după ce negociază la sânge 2.400 de Euro: ca să stau şi io liniştită la facultate. Obţine şi ea o mică victorie după care filmul se termină.
Mă lasă scărbită, indurerată, deprimată, plină de furie. Dacă pe parcursul nesfârşitelor parlamentări între părinţi şi fiică, simţeam nevoia puerilă să-i strig fetei: nu semnaaaaaaa, nu semnaaaaaaaa, ca la cinema când eram mică, după ce s-a terminat, îmi venea să-mi trag palme că m-am uitat, ştiind că într-un fel sau altul voi fi dezamăgită, că ziua minunată ce-o petrecusem în Padurea 1 Mai se dusese pe copcă învăluită în imaginea deprimantă a unor jeguri de oameni, care nu e deajuns că există şi-i vedem la fiecare pas, dar se mai şi găseşte câte-un deştept să facă şi filme despre ei, să-ţi bage în ochi exact nimicnicia pe care tu te străduieşti s-o eviţi în viaţa de zi cu zi, pentru că n-ai nimic în comun cu ea şi nici nu vrei să ai.
În general, puţinele filme româneşti pe care le-am văzut până la capăt, m-au scârbit, mi-au întinat sufletul şi mintea cu mizeriile umane şi morale, cu putregaiul societăţii româneşti, de la curve şi peşti, la copii bătuţi, avorturi, ţigănie, tâlhari, hoţi, manelişti. Aş spune ca filmele pe care le produce o naţiune, reflectă insăşi spiritul acesteia, în concluzie, spiritul românesc e de departe mai trist decât al oricărei naţii, e spiritul unui bolnav de cancer în fază terminală. Noi nu putem şi nici nu vrem să trecem peste fatalitate, tristeţe, mizerie, cum nu puteau nici cineaştii ruşi să nu bage măcar un cadru cu mesteceni şi noroi în filmele lor.
Trăim atârnaţi intre două lumi: aceea a trecutului de care ar trebui să ne fie ruşine şi nu ne este şi cea a prezentului, cu tot ce are el grotesc şi bolnav . Facem filme despre mizeria umană trecută şi prezentă, din snobism şi de complexaţi ce suntem: dacă tot suntem priviţi ca nişte ciumaţi, măcar să le-arătăm străinilor cât suntem de talentaţi. Şi străinii ne premiază, poate pentru singurul motiv că n-au întâlnit încă nicăieri până la noi mizeria în stare pură, ridicată la rang de artă cinematografică.
Care m-am sictirit,
09 octombrie 2009
2010
În ultima vreme aud tot mai des de la oamenii pe care anul acesta i-au exasperat, ruinat, secat de puteri si de energie: abia aştept să treacă anul ăsta! M-am trezit spunând şi eu acelaşi lucru, de parcă odată ce trece ultima noapte din 2009 şi se crapă de zi in 2010, totul se schimbă. În bine, desigur.
Cert este că, pentru mulţi dintre noi, 2009 a fost de departe un an greu, năucitor, aşa că nu mi-e greu să înţeleg dorinţa de a-l lăsa în urmă şi poate existând gândul acesta în conştiinţa colectivă, e posibil ca 2010 să înceapă cu oarecare doză de entuziasm, ceea ce ar aduce o schimbare cât de mică. În bine, desigur.
Pe de altă parte, n-aş neglija un adevăr trist: avem tendinţa să ne amăgim, prelungind astfel o aşteptare seculară, atât de proprie românilor, tradusă in nenumarate proverbe şi zicători, din care amintesc aici doar una: Treacă azi, vie mâine.
Ce mai contează că şi azi-ul şi mâine-le, trec din viaţa noastră... Ce contează că n-ai nici o garanţie că dacă azi iţi merge prost, mâine s-ar putea să-ţi meargă şi mai prost, contrar optimismului tău nefondat. În definitiv, nimeni în afară de Murphy, n-a mai enunţat legi care să le contrazică pe-ale lui, astfel încât: Dacă azi iţi merge prost, mâine s-ar putea să-ţi mearga şi mai prost!
Lăsând asta la o parte, că n-am chef să fiu percepută ca un cioclu, că na... sunt şi eu optimistă (ce naiba!), e într-adevăr posibil ca anul ce vine să ne scape măcar de unele chestii care ne enervează, cum ar fi campania electorală, care pe mine una, mă scoate din minţi mai ceva ca reclamele la detergenti şi tampoane, mai cu seamă că se dau în stambă aceeaşi protagonişti ca până acum, exceptând cazurile de spital de boli mintale, care apar la toate prezidenţialele (afara de Vadim Tudor, care ar trebui introdus în patrimoniul naţional). De pildă, a apărut la OTV PRIMA FEMEIE CARE LUPTĂ SĂ DEVINĂ PREŞEDINTE, o babă necunoscută, care a doua zi se înfiinţa în platou la PROTV, cu o perucă oribilă ce-mi sugera un animal cu blana necunoscut şi mort, cu un sul de hârtie la subraţ şi o servietă uriaşă în mâna cealaltă. N-am stat să mă uit, mai ales că desfăşurase sulul acela în care, naivă cum sunt uneori, speram să fie vreo strategie de scoaterea ţării din căcat, dar s-a dovedit a fi un cârnat cu semnături. E clar, mi-am zis, suntem pierduţi. Mi-am dus mîinile la păr, in gestul devenit deja reflex de a-l smulge fir cu fir, rememorănd nenumăratele ocazii pierdute de a emigra.
Dacă ar fi să candidez vreodata la ceva, mi-ar place să mă lansez la OTV cu sigla: PRIMA FEMEIE CU PĂR LUNG SMULS PE JUMATATE DIN DISPERARE, SE LUPTĂ SĂ NU MAI REGRETE CĂ NU S-A CĂRAT DIN ROMÂNIA!
Ideea de la care am pornit, pentru că nu doresc să dezvolt subiecte electorale, era că anul 2010 va fi oleacă mai bun, pentru că luptele pentru ciolanul deja ros până aproape de os, s-or fi terminat deja. Poate aşa, n-or să ne mai insulte, umilească cu jocurile şi tertipurile lor, o să-şi vadă liniştiti de furtişaguri şi afaceri ca-n vremurile bune, căci atâta vreme cât mai rămâne ceva de furat stăm bine, iar noi o să ne vedem mai departe de aşteptare, însufleţiţi de reclamele la bere, coniac Unirea şi Bifidus Esensis. Ia-ţi Cosmote! Vorbeşte mai des cu familia, comunică cu mine păpuşă, viaţa e frumoasă, roz, nu contează că eşti şomer, ai rămas fără casă, cumpără DERO, el îndepărtează până şi petele de pe conştiinţă!
În rest, treacă azi, vie mâine şi vouă!
Care v-am pupat.
Cert este că, pentru mulţi dintre noi, 2009 a fost de departe un an greu, năucitor, aşa că nu mi-e greu să înţeleg dorinţa de a-l lăsa în urmă şi poate existând gândul acesta în conştiinţa colectivă, e posibil ca 2010 să înceapă cu oarecare doză de entuziasm, ceea ce ar aduce o schimbare cât de mică. În bine, desigur.
Pe de altă parte, n-aş neglija un adevăr trist: avem tendinţa să ne amăgim, prelungind astfel o aşteptare seculară, atât de proprie românilor, tradusă in nenumarate proverbe şi zicători, din care amintesc aici doar una: Treacă azi, vie mâine.
Ce mai contează că şi azi-ul şi mâine-le, trec din viaţa noastră... Ce contează că n-ai nici o garanţie că dacă azi iţi merge prost, mâine s-ar putea să-ţi meargă şi mai prost, contrar optimismului tău nefondat. În definitiv, nimeni în afară de Murphy, n-a mai enunţat legi care să le contrazică pe-ale lui, astfel încât: Dacă azi iţi merge prost, mâine s-ar putea să-ţi mearga şi mai prost!
Lăsând asta la o parte, că n-am chef să fiu percepută ca un cioclu, că na... sunt şi eu optimistă (ce naiba!), e într-adevăr posibil ca anul ce vine să ne scape măcar de unele chestii care ne enervează, cum ar fi campania electorală, care pe mine una, mă scoate din minţi mai ceva ca reclamele la detergenti şi tampoane, mai cu seamă că se dau în stambă aceeaşi protagonişti ca până acum, exceptând cazurile de spital de boli mintale, care apar la toate prezidenţialele (afara de Vadim Tudor, care ar trebui introdus în patrimoniul naţional). De pildă, a apărut la OTV PRIMA FEMEIE CARE LUPTĂ SĂ DEVINĂ PREŞEDINTE, o babă necunoscută, care a doua zi se înfiinţa în platou la PROTV, cu o perucă oribilă ce-mi sugera un animal cu blana necunoscut şi mort, cu un sul de hârtie la subraţ şi o servietă uriaşă în mâna cealaltă. N-am stat să mă uit, mai ales că desfăşurase sulul acela în care, naivă cum sunt uneori, speram să fie vreo strategie de scoaterea ţării din căcat, dar s-a dovedit a fi un cârnat cu semnături. E clar, mi-am zis, suntem pierduţi. Mi-am dus mîinile la păr, in gestul devenit deja reflex de a-l smulge fir cu fir, rememorănd nenumăratele ocazii pierdute de a emigra.
Dacă ar fi să candidez vreodata la ceva, mi-ar place să mă lansez la OTV cu sigla: PRIMA FEMEIE CU PĂR LUNG SMULS PE JUMATATE DIN DISPERARE, SE LUPTĂ SĂ NU MAI REGRETE CĂ NU S-A CĂRAT DIN ROMÂNIA!
Ideea de la care am pornit, pentru că nu doresc să dezvolt subiecte electorale, era că anul 2010 va fi oleacă mai bun, pentru că luptele pentru ciolanul deja ros până aproape de os, s-or fi terminat deja. Poate aşa, n-or să ne mai insulte, umilească cu jocurile şi tertipurile lor, o să-şi vadă liniştiti de furtişaguri şi afaceri ca-n vremurile bune, căci atâta vreme cât mai rămâne ceva de furat stăm bine, iar noi o să ne vedem mai departe de aşteptare, însufleţiţi de reclamele la bere, coniac Unirea şi Bifidus Esensis. Ia-ţi Cosmote! Vorbeşte mai des cu familia, comunică cu mine păpuşă, viaţa e frumoasă, roz, nu contează că eşti şomer, ai rămas fără casă, cumpără DERO, el îndepărtează până şi petele de pe conştiinţă!
În rest, treacă azi, vie mâine şi vouă!
Care v-am pupat.
04 octombrie 2009
I`m alive
Ca sa nu creez panica, imbulzeala, accidente vasculare, infarct si ticuri nervoase, tin sa anunt publicul cititor ca sunt gata sa revin cu aiureli proaspete.
I`ll be Bach!
I`ll be Bach!
18 septembrie 2009
Rucsacul Inertului - Capitolul I (scrierea întâi)
O să vă invit prieteni, în cele ce urmează, la o mică excursie, oarecum deosebită. O să vedeţi monumente, o să vedeţi oameni şi locuri noi, veţi vedea şi lucruri obişnuite, de zi cu zi, iar deosebirea faţă de o excursie obişnuită este modalitatea de transport. Pentru că o să vă rog să vă îmbarcaţi cu toţii într-un rucsac al unui inert, în Rucsacul Inertului ca să fiu mai explicit, şi de acolo, împreună cu mine pe post de ghid, să urmărim ce face Inertul pentru o perioadă de timp. Vă doresc o călătorie frumoasă, şi să nu trageţi beşini, pentru că e cam înghesuială în rucsac.
Prima zi din viaţa Inertului - "iese şi se bagă"
Iată-l pe Inert, s-a trezit. La ora 9:00, poate 9:15, poate că există o legătură cu ora la care se deschid magazinele de obicei, sau poate nu. Inertul când se trezeşte, primul lucru pe care-l face este să meargă la baie. Al doilea, să se pişe. După pişare, Inertul se priveşte în oglindă. Deşi e conştient că nu arată rău, dă drumul la apa rece şi se spală pe faţă. Dacă se spală cu apă caldă, urdorile de la ochi vor reveni pe la ora 12:00. Ştie, c-a păţit. Pe dinţi nu se spală acum, se va spăla după micul dejun, înainte să iese. Nu e un secret că Inertul, după micul dejun, iese. Iese, există, apoi se bagă. Niciodată nu iese şi intră, ci iese şi se bagă. Aşa cum nu se scoate. De scos, se scoate când e vorba de ceva serios. Înainte să purcedem spre bucătărie, vă rog să observaţi ochii inertului, acum că-s spălaţi. Ei bine, ochii Inertului sunt inexpresivi, parcă lipsiţi de lumină cum e Marte lipsită de viaţă. Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Ştiţi când mergeţi la magazin şi sunt 2 oglinzi faţă în faţă? Şi dacă mişti o mână, o vezi de un milion de ori, tot mai mică, până devine un pixel? Ochii Inertului sunt o oglindă. Ochii Inertului într-o oglindă se refractă alternativ până devin pixeli.
Iată-ne cu toţii la bucătărie. Inertul aruncă o privire pe fereastră, la traficul infernal din faţa blocului, presărat cu claxoane şi înjurături. Îl amuză traficul, şi cei ce se înjură pe-acolo, care se târăsc ca nişte milogi spre slujbele lor de căcat. În continuare voi face o evaluare rapidă a conţinutului frigiderului, în caz că n-aţi fost pe fază: o sticlă de Pepsi (simplu) de 2.5L, un păhărel cu ulei în care s-a prăjit numai odată, o bucată de brânză de mărimea unui pachet de ţigări, o cutie cu margarină Delma, un morcov, 26 de cutiuţe din acelea mici rotunde cu lapte pentru cafea, un sandwich semi-preparat (erau la ofertă câte 2 lipite, unul se află acum în cuptorul cu microunde), 3 felii de pizza, dintre care una are un colţ ridicat în sus în mod nefiresc, o cană în care se află coji de seminţe (???), o crăticioară cu capac, un lapte bătut de 1/2L, o cartelă de telefon public cu partea metalică ruginită, o pungă cu Algocalmin şi Paracetamol, şi 3 pliculeţe de ceai. Pe uşa frigiderului, în caz că n-aţi văzut, erau 3 ouă, o sticlă de bere Burger la 2L (nedesfăcută), două doze de bere URSUS (de asemenea nedesfăcute), un tub de ketchup, unul cu sos de usturoi, un borcan cu gogşari în oţet, o sticlă de vin "Sânge de Taur" (în care mai sunt două degete, pe fund), un pahar de plastic plin pe jumătate cu zahăr (probabil ca să nu vină gândacii), o bucată micuţă de slănină, şi-un ardei iute, cu vârful muşcat. Frigiderul are şi congelator, dar nu putem vedea în interior, pentru că nu l-a deschis. Până când se încălzeşte sandwichul, Inertul îşi pune telefoanele la încărcat, şi deschide larg fereastra, trăgând adânc în piept aerul încă neîmbâcsit, sau neîmbâcsit la etajul VIII.
Inertul scoate capul pe fereastră, tuşeşte şi scuipă. Sunetul cuptorului cu microunde care şi-a terminat munca lui de 1 minut şi 45 de secunde coincide perfect cu momentul în care Inertul se trage brusc înăuntru, ca să nu-l vadă vecinul de la V, care fuma pe ascuns între 2 ghivece cu muşcate.
- Jegoşii ăştia de pensionari, o ard toată ziua pe fereastră. Şi ne mai mirăm de ce e cum e.
Inertul ne-a dus în sufragerie, unde-l vedem cu sandwichul într-o mână, şi cu telecomanda cealaltă. Ridică o sprânceană spre domnişoara de la Antena 3 care se precipită şi la propriu şi la figurat povestind cu vervă cum "Moartea pe Şine" a făcut o nouă victimă, de data aceasta un cocoşat îşi număra cocoaşele pe bicicletă, ale lui sau ale barieristelor, fiind surprins de un marfar gol, şi târât pe şine pe o distanţă de 8 metri. La KissTV-reclame, Etno-naşpa, Taraf-aia cu căruţa. Urcă volumul la 27 (din 63) şi merge spre debara, tot s-a gândit aseară dacă i-a adus Inaptul adidaşii înapoi, că n-are chef să-i spele pe ceilalţi.
Iată-ne dragi prieteni, din nou la baie. Periuţa de dinţi se zbate veselă, în ritmul lui Ciocan Vârtosul de pe Taraf, lăsând în urmă o pereche de dinţi albi, sclipitori. Inertul e mândru de dinţii lui, ştie că-s oglinda igienei corporale. După ce-şi clăteşte bine gura, rânjeşte de 2 ori mulţumit, plescăie din limbă, şi deschide dulăpiorul cu cosmetice. Extrage atent o sticlă de parfum, o cutiuţă cu ceară pentru păr, şi o cutie puţin mai mare cu cremă Gerovital (se ştie că e bună, probabil fără E-uri).
Imediat după curăţirea adidaşilor (pumele aurii, că naicurile negre nu le-a adus încă un tovarăş), regăsim în oglindă, de pe coridor de data aceasta, un Inert nou, proaspăt, gata să iese. Care iese. Pumele aurii bat ritmul piesei lui Ciocan Vârtosul, ritmul liftului care nu mai vine, ritmul periuţei de dinţi, ritmul zilei ce va urma.
La sfârşitul zilei, inertul se bagă în casă, împreună cu noi, înghesuiţi în rucsac, transpiraţi şi obosiţi de la câte-am văzut azi. Existenţa Inertului în prima lui zi de viaţă ne-a extenuat, ne-a cocoşat, ne-a plimbat cu liftul.
Telefoanele sunt aruncate pe canapeaua din sufragerie, pumele aurii zac pe coridor, iar Inertul sforăie încetişor cu capul pe-o parte, aţipit la acest sfârşit, sau poate început de primă zi, derutat de ceasul cu cifre roşii şi colţuroase ce arată încăpăţânat ora 17:37
Prima zi din viaţa Inertului - "un business de peste zi"
La o terasă mai pe colţ, vedem o masă cu 2 sticle de bere URSUS, 2 pahare pline pe jumătate cu berea din sticle, dintre care unul are o felie de lămâie în el. Mai vedem două sticle de Pepsi, o cafea cu lapte, un capucino, o scrumieră "arici", cu 21 de ţepi galbeni, 13 albi, iar în total 17 cu ruj roşu, şi unul cu ruj mov. În dreptul paharului de cognac Metaxa de stele, îl vedem pe Mahăr, şi lângă el pe Mimoză, pe Fufă, pe Inert şi pe Mobilar. Fufa e venită cu Mimoza, le-a scos Mahărul la un citro, iar Mobilarul l-a adus pe Inert, să vorbească cu Mahărul. Mobilarul e un prieten de nădejde, cu funcţie de furnizor de telefoane mobile pe zonă, şi mai are una, că ştie de chefurile pe unde mai ajunge şi Inertul.
-Să vedem alea.
Mahărul nu e om de vorbă lungă. Şi nu-i place că inertul se uită lung la Fufă. A fumat mulţi d-ăştia, care cum scot capul pe stradă cum cred că trebuie să ia de toartă pe Fufă, ca prim pas, nicidecum muncă asiduă, aşa cum se cere la carte. Inertul scoate timid două telefoane şi le pune pe masă, scrutând pe sub sprâncene privirea aparent neinteresată a Mahărului.
-Ai încărcător la amândouă?
-Numai la ăsta negru.
Mahărul zâmbeşte ca un peşte de bol ce-a scăpat în balta de unde l-a tras cârligul afară: e pe terenul lui.
-Pe ăla cu încărcător îţi dau 60, că ălălalt l-ai şparlit, şi eu nu mă încurc cu telefoane furate. Tu nu i-ai zis mă că nu iau d-astea?
-I-am zis, îngaimă Mobilarul, aruncându-i Inertului o privire criminală: ţi-am zis să nu aduci furate.
-Da nu-i furat, aşa l-am luat. Adică, nu ştiu, că nu ştiu de unde le avea ăsta, dar a zis că nu-i furat.
-Hai că îţi dau 90 pe amândouă, asta aşa, ca să te scap de ele, că mi-e mi-lă de ăştia ca voi, care vă saltă şi nici nu ştiţi cu cine să vorbiţi.
-Dar numai ăsta singur face 130, aşa se dă şi la ăia din centru.
-Măi prietene, tu eşti şi nesimţit, adică eu vreau să te ajut, şi tu mă iei pe mine la împins vagoane? Fetele, hai cu sucul, că uite-aşa îmi pierd eu vremea de pomană, cu toţi proştii. Şi tu mă, să nu mă mai suni, că mi s-a pus de toţi băşiţii tăi. Auzi la el, 130. Hai fetele!
-Na, stai Mahăre, nu te enerva, că nu ştie băiatul cum e, că n-a umblat cu telefoane până acum, el era mai mult cu adidaşi şi cu treininguri.
Apropo de adidaşi, vârful adidasului negru zdreli pielea de pe fluierul piciorului Inertului, aceeaşi adidaşi care în loc să fie în debara, fac semne pe sub masă, la o terasă, mai pe colţ.
-Hai că ţi le dau cu 90, că n-am unde să le dau.
-Dă-le încoace, şi vino diseară cu Ineptul la club, să-ţi iei banul.
-Păi nu-mi dai acum? Ştii, mi-ar trebui....
-Eşti nebun? Tu crezi că umblu cu atâta mălai pe mine?
2 telefoane mobile de ultimă generaţie s-au scurs în buzunarul de la spate al Mahărului, la fel cum 2 feline bolnave s-au scurs de la masă, urmate de doi băieţaşi, ce se ceartă în şoaptă care cu ce să plătească nota la terasă. La aia de pe colţ.
Va urma
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
